Daca as fi stiut

Nu cred nici in ruptul capului in seminarii despre “cum sa fim fericiti”, despre “dragostea care dureaza pana cand moartea ne va desparti” etc. Nu cred in retete, in generalizari, ci in chestiuni punctuale, personalizate. Nu poti sa indemni o sala intreaga sa urmeze “pasii” clasici cand, poate, unii din acea sala, poarta inca traumele copilariei. Ei vor aplica ce au “invatat” la seminar, dar s-ar putea sa dea gres pentru simplul motiv ca ei nu pot sa ofere mai mult partenerului, nu pentru ca nu ar vrea, ci pentru ca nu au de unde. De aceea, sustin ca dezvoltarea personala a cuplului trebuie facuta individual, cu cei doi in cabinet, fata in fata.

Pasii ar fi: sa ne descoperim fiecare pe noi insine si, apoi, ca un cuplu. Sa aflam cine suntem. Cu ce povesti vine fiecare in relatia de cuplu, cum “arata” trecutul nostru. Ce “bagaje”, care ne-au impovarat, putem descarca de pe umerii nostri, cu ce ramanem, la ce nu putem renunta s.a.m.d. Sa continuam, apoi, cu “scanarea” tuturor emotiilor, amintirilor, faptelor de viata, sa ne asezam unul in fata celuilalt. Sa ne asumam cine suntem fiecare, inainte de a ne asuma cine suntem in calitate cuplu. Sa tragem linia si sa fim constienti, la momentul pornirii in viata de cuplu, ca suntem…. asa cum suntem. Nici buni, nici rai. Suntem unici. Sa intelegem ca am preluat inconstient modelele din famlie, ca am dus mai departe felul in care parintii nostri si-au trait iubirea. Cunoscandu-ne propria identitate, vom cunoaste alegerile pe care le facem constient sau inconstient. Vom sti sa verbalizam ce ne place si ce respingem.

De cele mai multe ori, cuplurile intra in cabinetul de psihoterapie intr-un moment de criza, cand lucrurile sunt deja escaladate. Cand, de cele mai multe ori, sunt prea multe de reparat. Ce sa zic, nici atunci nu e timpul trecut…

Eu va propun altceva: sa venim in cabinetul unui psihoterapeut pentru dezvoltarea personala a cuplului. Adica, sa nu apucam sa distrugem din nestiinta un miracol: sentimentul unic al iubirii dintre doi oameni; sa nu fie prea tarziu sa spunem “ah, daca as fi stiut lucrul acesta…”. Regretele sunt cele mai dureroase atunci cand stii ca timpul nu mai este de partea ta. Si nu, nu este vorba de sfaturi, asa cum ai primit toata viata. E vorba despre realitatea traita de fiecare, individual si de realitatea cuplului. Cu bune si cu rele. Cu  lucruri la care vei fi dispus sa renunti de dragul celuilalt si lucruri care fac parte din tine, iar schimbarea lor ar insemna anularea ta, ca om, ca individ.

Ar mai trebui sa stim ca, dupa primii doi ani de relatie, nu se termina dragostea. Abia atunci incepe! Se termina poate emotia, fluturii din stomac isi iau zborul. Dar emotiile nu reprezinta realitatea! Am intalnit multe cupluri care au confundat sfarsitul acestei perioade cu sfarsitul relatiei. Insa, abia atunci incepe perioada infloritoare, de dragoste “asezata”: cand incepem sa ne indreptam atentia catre celalalt, catre nevoile lui, catre pasiunile lui, catre ceea ce am descoperit impreuna la dezvoltarea personala a cuplului, cand ne regasim in povestea lui si implicit in povestea noastra, cand ne simtim in siguranta, fiecare separat, dar si impreuna, pentru ca nevoia de siguranta este fundamentala in viata unui om. Ar fi bine sa stim sa construim binele comun dar, mai ales, binele fiecaruia dintre noi. Viata de cuplu nu inseamna anularea ta ca individ, ci dimpotriva, sa stii sa cresti (si sa infloresti – cum ar spune versul). Daca tu nu inveti sa fii tu, cum sa poti sa fii doi? Imposibil.

In evaluarea emotionala a cuplului, putem ajunge si intr-un alt punct. Evident, urmarind si intelegand felul de a fi al celuilalt, ca suntem diferiti – nici buni, nici rai. Iar punctul de intalnire s-ar putea, practic… sa nu existe. Ar fi bine sa constientizam asta  cand lucrurile nu sunt foarte evoluate. Ar mai fi bine sa stim ca suntem crescuti in inconstientul colectiv cu povestile spuse odinioara seara, in care cei doi au trait fericiti pana la adanci batraneti. Inconstient… am preluat povestea. Tot inconstient am si prelucrat-o. Am trait pana la adanci batraneti, dar protagonistii erau abuzatori,  toxici etc.

Ar fi bine sa aflam care este diferenta dintre discutiile dificile si discutiile care ne macina, ne umilesc. O discutie dificila este aceea in care cresti, evoluezi, nu mai esti tu cel de ieri. O discutie abuzatoare insa trebuie sa-ti dea de gandit.

Nu-mi plac povetele oamenilor. Asa ca nu as vrea sa luati ceea ce urmeaza sa spun ca pe un sfat, ci ca pe un exemplu de viata. Daca ar fi sa scriu o carte despre viata, pur si simplu, as intitula-o “Daca as fi stiut”.

Asadar, daca as fi stiut:

  • ca uneori ceea ce noi numim destin este doar rezultatul alegerilor noastre in viata, constiente sau mai putin constiente;
  • ca suntem responsabili pentru felul in care arata viata noastra, cu bune si mai putin bune;
  • ca cele pe care le numim “mai putin bune” chiar asa sunt, si nu dramatice, asa cum avem darul de a hiperboliza mereu;

as fi suferit mult mai putin!

Phone: 0739-000-550
Str. Muzeul Zambaccian nr.33, et.2
Bucuresti, Sector 1, Romania